Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Definiţi termenul competenţă

        de Gabriel Coşoveanu

Imperativul de mai sus, cu retorică de extemporal, poate fi activat cu relevanţă în toate domeniile unde se instituie ierarhii, de la politic şi academic până la artistic. Cam peste tot – nu ştiu sigur de ce îl las pe „cam” acolo – termenul cu pricina creează probleme reale, fundamentale, căci se află la temelia epistemologică a domeniului respectiv. În funcţie de accepţiunea lui, sunt generate liste de oameni eminenţi, se naşte canonul, apar manuale şi tratate, în fine, un întreg panteon. S-a tot comentat reacţia, pe cât de acidă, pe atât de adevărată, a lui Umberto Eco la adresa vocilor de pe net care îşi arogă, nestânjenite şi cu emfază, competenţe imaginare, ceea ce n-ar fi decât o tipică agregare a bovarismului, dacă n-ar crea un spaţiu agonal în care nimeni nu mai e ferit de discreditare, făcută cu frenezia dintotdeauna a ignoranţei. Semioticianul italian vorbea despre reacţia specific㠄prostului satului”, care are şi el acum o tribună, neomologată, ce-i drept, dar practică, de unde-şi împroaşcă, neobosit, opiniile.

În zona politicului, lucrurile sunt cele mai vizibile, însă cumva ca vârful la aisberg. Competenţă ar avea cine e mai longeviv la putere, cel cu votanţii mai numeroşi – recrutaţi din categoria „prostului satului” sau nu, oricum nu import㠖 sau cel care rămâne imun în faţa legilor, oricâte grele vini ar fi acumulat. Ar putea fi vorba, la rigoare, şi de un dictator. În fosta URSS, unde s-a născut bolşevismul, cel mai competent compartiment al puterii era cel de infiltrare-dezinformare. Conceput după clasicul divide et impera, mecanismul manipulării, cum i se spune, îndeobşte, astăzi, dă roade bogate, indiferent de anotimpul electoral. A contesta orice formă de excelenţă, a suspecta fiecare statură populară dobândită altfel decât prin clientelism şi servilism devine o meserie în sine, care necesită, nu-i aşa, oarece expertiză. Am ajuns în stadiul, sesizabil şi de un copil cât de cât reflexiv, de a vedea competenţa asociată cu mecanica puterii: recunoscut social e cel care decide. Cel care ştie, evident, cum să se menţină la cârmă. Restul, opozanţi, dizidenţi, simpli cârcotaşi din berăriile pline cu Mitici, ori masa de gură-cască, nu au decât „expertiza” de a înghiţi reţeta guru-ului, obţinând prin asta nişte anticorpi exprimabili prin formula de neculciană adaptabilitate: ferească Dumnezeu de mai rău.

Dinspre academic, mai ales cu propagarea atât de bizar-lesnicioasă a lui political correctness, observăm cam acelaşi trend de contestare a autorităţii. Fiecare ins din sistem, chiar şi cel de care n-a auzit efectiv nimeni (căci sinecurişti protejaţi se găsesc peste tot, însă cu precădere în Estul nostru încă neaşezat, unde e posibil ca infractori cu o şcolaritate încheiată prematur şi nefericit să scrie în închisoare „lucrări ştiinţifice”, spre râsul celei mai plouate curci dintr-o zonă defavorizată mental), te poate contesta, întrucât are un adevăr de comunicat deloc inferior celui argumentat de tine. Ba, dacă se gândeşte mai bine, al lui e mai de ascultat, pentru că e genuin, neracordat la bibliografii şi la alte instanţe ale scrupulozităţii care îţi estompează, nu?, frenezia ricanării. Cum să nu citezi din Andrei Pleşu?: „«Aristocraţia» competenţei nu există fără aristofilia corpului social. Or, lucrul cel mai dramatic care s-a întâmplat în fostele ţări comuniste a fost, pe lângă subminarea elitelor, erodarea strategică a respectului pentru elite. Consecinţele se văd acum, când ne dăm seama că, dacă ne lipsesc elitele, este şi pentru că n-avem «organ» pentru ele. «Reeducarea» la care am fost supuşi a reuşit: nu ne mai plac superlativele, nu mai suportăm anvergura”.

De ce ar sta radical diferit lucrurile în sfera artisticului? Aici, vanităţile general umane sunt potenţate de particularitatea exhibării operei, care ar trebui, de fapt, marcată cu „o” mare, aşa, ca să se deosebească de ceea ce produc ai tăi confraţi. În acest punct, fiecărui scriitor i-ar conveni să se scrie despre sine ceva care să sune precum în Augusto Roa Bastos: Eu, supremul (nu contează subiectul, ci impactul expresiei narcisiace). Lasă ce lupte de gherilă se duc între ficţionari în baza – vai, vană! – a cuantificării talentului fiecăruia; la o adică, toţi beligeranţii pot abandona eterna dispută pentru podium pentru a-şi contesta evaluatorii. Criticii literari sunt cei mai suspectaţi de incompetenţă, iar postura lor e ingrată, dar nu şi abandonabilă, din motive la mintea cocoşului: nu-i poţi lăuda pe toţi, căci aici nu funcţionează nici democraţia, nici îngăduinţa faţă de nevoiaşul cu talentul, dacă îi lauzi, n-o faci suficient de apăsat, şi nici de des, iar dacă nu rosteşti cuvântul geniu, tot degeaba. În ochii literatului „neprins” în canon (ar fi bine spre creasta acestuia, ca să moară de invidie duşmanii), criticul, chit că munca sa esenţială e cea de filtrare axiologică, de selecţie, este un incompetent pentru că nu l-a consemnat, nu l-a ridicat în slăvi pe el, supremul. Rămâne consolarea, absolut eficace psihologic, prin care membrii salonului refuzaţilor se întâlnesc între ei şi delirează, convenabil pentru fiecare ureche, despre valorile lor individuale, uneori iscându-se diferende de rit infantil: uite, eu sunt cel mai bun, urmezi tu, ba nu, conced că tu eşti superior, number one across the nation, dar imediat după, aşa e corect, mă plasez eu. Astfel se împart laurii, dincolo de scepticismul sau „răutatea” experţilor. Azi aşa, mâine-aşa, până când oamenii din scunda tavernă mohorâtă (de frustrări) ajung să creadă că sunt chiar demni de băgat în seamă.

Cum să nu fii atent la demersul „îngrijorat”, cum mărturiseşte însuşi autorul, al lui Tom Nichols, din Sfârşitul competenţei. Discreditarea experţilor şi campania împotriva cunoaşterii tradiţionale, unde găsim avertismente, nu neapărat noi, dar sistematizate, asupra legăturii dintre cei ce se simt marginalizaţi şi agresivitate? Dintre cel netitrat, un average man, şi deţinătorul de diplom㠄represiv”, „arogant”? Dintre studentul rebel şi catedra „conservatoare”? Cum parfumul de emancipare prin Facebook, în lipsa educaţiei de fond, atinge cote de fragranţă ce aduc a toxicitate (jigniri, injurii, calomnii etc.), se ridică, din bobor, proteste: de unde ştiu eu că Pământul e rotund, cum spui tu, şi nu e ca o farfurie, de exemplu? Pentru că tu vrei să mă îndopi cu teoria asta, fabricată de tine şi de grupul tău de presiune, care, profitând de Establishment, vrea să-i ducă de nas pe cei neavizaţi.

Profesorul Nichols avertizează, salubru, că a te erija în emanator de părere e facil şi futil, în acelaşi timp, din moment ce, pentru a putea susţine o anumită idee, poate ţi-a trebuit o viaţă de muncă s-o verifici. Or, de unde atâta muncă la un postac de profesie? „A şti ceva nu e acelaşi lucru cu a înţelege. Competenţa nu e un joc de salon cu speculaţii”, susţine el. Apoi, este de menţionat altă sonerie de alarmă: „experţii ştiu mai bine decât oricine capcanele propriei profesii”. Drept care este invocat fizicianul Werner Heisenberg, care aserta că un expert „e cineva care ştie unele dintre cele mai grave greşeli care se pot face în domeniul său şi cum să le evite”. Şi atunci? Mi se pare că tot Şcoala, dar aceea care formează primordial caractere, nu dexterităţi şi abilităţi, poate crea o oarecare redută împotriva asaltului celor sonori, brutali şi goi pe dinăuntru.

© 2007 Revista Ramuri